Redăm, mai jos, cronica de carte semnată de Daniela Sitar-Taut, pentru volumul Pianina albă a amiralului Belô Poteka  apărut la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019. Textul este preluat de pe site-ul https://citestema.ro/

Ca dracu’ de comoară se ţine Marian Ilea (zis Monşer) de locul ăsta (adică toposul, cum îi spun respectabilii critici), Baia Sprie-Medio-Monte-Felsőbánya-Mittelstadt. L-a ornat, de niscaiva ani, cu nimb mitteleuropean, ca românul Union-ist. N-am să-i reproşez, de astă dată, ca pe vremuri, „potenţiala sterilitate ideaticăˮ, fiindcă-şi reia, speculativ, naraţiunile dintr-o carte în alta! (Cu Pianina albă a amiralului Belô Poteka mă-ntâlneam mai an în Zeppelinul piticului, ambalată frumos deEditura Paralela 45). Şi nici n-am s-o pun pe seama faptului că mintenaş (pe 25 august), Monşer ni se face sexagenar şi-ar trebui să-l luăm şi mai în seamă, cu barbă cu tot! Azi va fi vorba de-o straşnică drăcărie-năzdrăvănie tipografică, Pianina albă a amiralului Belô Poteka, subintitulată carte-obiect, realizată în colaborare cu artistul Mircea Bochiş, apărută la Editura Ethnologica, sub umbrela Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş şi recent blagoslovită la Tabăra naţională de literatură şi artă plastică „Archeus” de la Ocoliş, de către un elitist juriu Groşan-Muri-Marchiş, cu Premiul Urmuz. Numele trofeuaşului trimite spontan spre ironie, autoironie, pastişă, umor pantagruelic. Cei doi artişti (condeieri) nu se congreghează pentru prima dată editorial, ci de pe vremea Societăţii de Socializare  de la Medio Monte, un proiect al Uniunii Europene. Le-am solicitat ambilor orfevrieri câteva vorbe despre recentul lor product, aşa cum obişnuiesc în multe cronici. În stilu-i caracteristic mi-a răspuns Monşer, care mi-a dictat telefonic niscaiva confesiuni, despre facerea (geneza) acestui superb şi deconcertant prunc comun, cartea-obiect: În Baia Sprie foarte uşor se scrie, se concepe o carte-obiect, spre deosebire de oricare alt spaţiu românesc. Noroc că artistul plastic (Mircea Bochiş) stă pe strada Săsarului, peste drum de scriitor (Marian Ilea). Discutăm de la un gard la celălalt. Bochiş zice: «Mai ai?» Scriitorul răspunde: «Ne întâlnim la mijlocul drumului, că mai am». Ia textul, merge în atelier şi s-apucă de citit, de conceput grafic completările la text. Cartea-i gata, exemplarul de expoziţie primeşte copertă din coajă de copac şi apoi intră în joc tipograful din Baia Sprie, Pamfil Godja. Bochiş se mută în tipografie o săptămână, după care cartea e gata. Cei trei îşi privesc opera şi-o trimit în treaba ei. Asta-i tot!ˮ

Născută la-nceputul verii, cartea a atras rapid atenţia confraţilor de condei care-au şi încondeiat-o reverent. (voir Ioan Groşan: „Am arătat cartea celor din Bucureşti, de la Uniunea Scriitorilor. M-au întrebat… se poate face ceva aşa, avangardist, în Maramureş? Păi numai în Maramureş se poate face aşa ceva, pentru că voi n-aveţi generozitatea şi banii să faceţi o astfel de carte…ˮ sau Ioan Marchiş, în Cronica imposibilă). De ce-ar fi imposibilă o cronică la o asemenea carte? Fiindcă te afli cumva în faţa unui camilpetrescian Pat al lui Procust. Sau ca în teatrul-Muzeu Dalí din Figueres (Catalonia), în care-ncepi să te-ndoieşti de propria realitate şi-n care nimic nu e ceea ce pare, la prima vedere. Care-i textul-mamă şi care-i nota, jurnalul? Cum citeşti? La-nceput textul-text şi mai apoi notele inserate la subsol (aici, replica grafică, alăturată, a lui M. Bochiş)? Rolurile par a fi interşanjabile. Peste proza niciodată cuminte a lui Marian Ilea sunt ataşate traducerile plastice ale artistului, ca un ecou, redundant, dar şi distorsionat, care punctează elementele centrale, atipice şi ilare ale fabulei, inserându-se gradual, ca un spiriduş-corifeu ce trage sforile şi pare a şti „despre ce-i vorba în propoziţieˮ înaintea noastră.

Să-l cercetăm mai întâi, cu obiectiva subiectivitate a exegetului, pe Marian Ilea  şi textul lui cel buclucaş, generator de post-texte şi arier-texte bochişiene. Pianina albă a amiralului Belô Poteka e o altă naraţiune mitteleuropeană ce-l are drept protagonist pe Gheorghe, un antierou stigmatizat încă de la naştere şi desconsiderat cu generozitate de propria-i familie din pricina venirii pe lume în regim nocturn: „«Ăsta-i născut noaptea. Adică va fi mai prostălău»”, i-a zis bunica Zoia mamei Lidia. De cîte ori rămâneam singur în cameră puneau pe mine o mătură. La mâna dreaptă aveam gondolaş roşu cu un bănuţ de argint.ˮ Pe lângă inconvenientul naşterii nocturne, semnele ancestrale ale protecţiei, mătura, respectiv brăţara antideochi, îi sunt amplasate invers, într-o tentativă de metamorfoză karmică. Genealogia familiei e reconstituită prin structuri perifrastice şi paradoxale, specifice prozatorului, care jonglează cu lexemele, într-o combinaţie în care absurdul face casă bună cu ironia bine dozată. Tehnica refrenului condimentează situaţiile, dar nu funcţionează ca element potenţator ca la alţi scriitori, ci ca o strategie de deturnare. Peste situaţia iniţială – refrenul prim – este altoit al doilea, antirefrenul, ce pulverizeză normalitatea prin paradoxuri spumoase şi ilare.

Trecutul familial nu explică deloc Odiseea protagonistului cu nume de sfânt belic. Astfel, pe linia paternă Gheorghe – este productul unui tată artificier, distribuitor de dinamită în mină, ce păzeşte cu acribie de cerber explozibilul pentru a nu-i fi subtilizat de ortaci. Atât muma, cât şi tătânele par a-şi duce traiul sub spectrul banalului, insipidului, doar moartea – prematură a ambilor – reuşind a-i scoate din anonimat. Cu o tonalitate voit candidă, Gheorghe explică episodul aruncării în lume: „Mama Lidia a stat în casă pînă m-am născut într-o noapte neagră.ˮ Baia Sprie adună în jurul „ciurgăului pieţeiˮ o Curte a Miracolelor ce adăposteşte homeless-i, invalizi, cerşetori. Spre deosebire de fiică, Bunica Zoe e-o femeie vajnică, temerară, ce-mprăştie cu bâta gitanele ce-i propuneau s-o scape de nepotul nenăscut cu pelin. Bunicul Dimitrie, realist şi pragmatic devine martorul şi mărturisitorul unor vremi trecute, poleite cu nimbul bunăstării, care ştie să fie obedient consoartei, care-i mai „hireticăˮ. Om al timpului lui, maleabil, acesta-şi schimbă profesia în funcţie de vremi: „a fost cioban, a fost tejghetar şi iar ciobanˮ. Ba chiar se mai transformă şi-n şuster de elită etalându-şi prin târg „cizmele byurghely şi pantofii cu scârţ cusuţi la ramă, cu trei rânduri de aţe trase prin surocˮ. Bun vânător de clienţi, acesta reuşeşte să şi-l atragă şi pe schachterul evreu Drinner. Nostalgia paseistă a timpilor paradisiaci e reconstituită de bunicul Dimitrie făcând apel la personaje ce par extrase din legendele locale sau din Groapa lui Eugen Barbu. Fierarul Orosz e decupat din poveştile pentru copii: se luptă cu şapte „cotingăiˮ (băieţandri) simultan, împrăştie valuri de sânge, pulverizându-şi adversarii ca un Terminator maramureşean.

Textul se compune din mai multe poveşti care, delimitate prin asterisc, compartimentează istoriile membrilor clanului sau segmentează, cronologic, etapele distincte ale vieţii acestora. Tatăl Baltazar rămâne necunoscut fiului, murind în mină, iar mama se stinge curând şi ea de inimă rea. Orfani, rămaşi în grija bunicilor, cei doi copii îşi încep peregrinarea prin lume. Abia acum e adusă în discuţie pianina albă a amiralului de la Budapesta, vândută de nevasta Lydia finei ei, tiza Lidia, mama băieţilor, cu suma modică de un leu. Desprinderea de casă, pribegia socialistă, durează 8 ani, perioadă petrecută pe şantier, la barajul Vidraru, unde bunicul era magazioner, iar bunica – menajeră. Perioada se traduce printr-o autohtonizare simbolică: transilvănenii se adună toţi, indiferent de etnie, într-un singur cartier, intitulat glucidic, cartierul de ciocolată. Edulcorarea voită sugerează orgoliul regional, dar şi bunăstarea/concordia, sweet home-ul truvabil doar în Ardeal. Două episoade din biografia protagonistului se reţin acum: fuga de acasă, noaptea, pentru a prinde „peştele de aurˮ, cu scopul naiv al ameliorării stării materiale a bunicului, respectiv salvarea de la îngheţ, iarna, de către un câine, care-i protejează pe pruncii rătăciţi cu propriu-i trup.

Un panaceu eficient, uzitat deopotrivă de localnici, dar şi de turiştii veniţi special pentru cure este borcutul, poţiune magică ce i-a adus pe amiral şi propria-i consoartă pe plaiuri maramureşene. Veritabil cap de familie, bunica Zoia îşi spune la rându-i istoria. Jocurile aducerii-aminte ale bătrânei, lucidă foarte glisează, dinspre un trecut al persecuţiilor comuniste şi domiciliul forţat în Bărăgan, înspre imortalizarea ei ca simbol exemplar al femeii sovietice, Mama Rusie, cu prunc în braţe şi înconjurată de soldaţi, în monumentul din parcul central din Baia Mare. Transformarea victimei represiunii sovietice pentru posteritate în triumfala valkirie roşie denunţă sinuoasele trape ale destinului, dar şi pervertirea adevărului istoric. Bunica Zoia îşi vizitează clona statuară, cu un amestec de mândrie, dar şi de suveranitate, lăsând urmaşilor această imagine de Iunonă belică. Abia după consiliul de familie de după moartea bunicului, Zoia îşi deleagă succesorul în persoana celui pe care în trecut l-a diminuat: „Despre tine, Gheorghe, s-o zâs la naştere că-i fi prostălău. Că ai apărut noaptea. Da’ ţi-o spune bunica Zoia că tu eşti deşteptu’ familiei noastre, şi nu frate-tău Vasile. Aşa că poţi să vezi şi să cunoşti că bozgoanele babelor de la noi de pe Vale nu-s bune nici în valăul porcilor

Dezvrăjit, scos parcă de sub pecetea destinului, Gheorghe se emancipează treptat şi realizează că rolul trasat de precedesoare îl obligă. Cu atât mai mult cu cât efigia statuară a bunicii din parc îl obligă la conversie şi redresare. Realist, denunţă clişeele vocii târgului, semnalându-şi frust viaţa: „Despre mine se spune în Baia-Sprie că am pornit de foarte de jos şi am ajuns departe. Eu zic că din căsuţa bunicului Dimitrie şi a bunicii Zoia am pornit şi tot acolo am ajuns. Am fost ca viermele de hrean, care-şi vede de treabă în hreanul lui, nu ca Vasile, care s-a mutat din hrean în portocală crezând că aşa-i mai bine”. Tipograf de lux cu piaţă de desfacere în Europa, Gheorghe devine un brand al reuşitei pe toate planurile. Previziunile bunicii, testamentare, s-au adeverit. Prosperitatea profesională a eroului e dublată de satisfacţia paternă. Talentul artistic al tatălui, reflectat în ştiinţa îmbinărilor cromatice din tiparniţă este transmisă şi fiicei, Lydia, elevă la liceul de artă. Armonia spiritual-domestică se conjugă, în final, printr-o frază cvasiezoterică: „În tipografie, culorile se îmbină după sunetele pe care le scoate pianina albă adusă de la Viena

Cum arată însă Pianina albă a amiralului Belô Poteka  în traducerea grafică a lui Mircea Bochiş? Nu sunt un critic de artă şi nici critic clasic, cu papion lingvistic şi langage soignénu sunt. Registrele plastice ale coloristului Bochiş se schimbă. De la pătratul iniţial, negru, care marchează naşterea protagonistului sub zodia neşansei, al fatumului implacabil, trasat de ancestrale superstiţii şi semne, la portretele Bunicii Zoia şi a Mamei Lidia ce par decupate din B.D.-urile (bandes dessinnées) şaizeci-opteciste, dame bune, sprinţare, gata de acuplări flower-power-iste, cartea-ţi dă bătaie de cap, fiindcă grafica se emancipează şi concurează cu cea a textierului en titre. Tălmăcirea lui Bochiş, plastică, este secundată de explicaţiile grafice ale acestuia, într-o manieră ludic-caricaturală prin care artistul plastic devine coautor nu numai imagistic, ci şi textual. Fiecare contributor al cărţii-obiect pare a-şi scrie story-ul, în propria-i limbă, creând lectorului o savuroasă babilonie sugestivă. Cam ca atunci când prozatorul îşi redactează cartea, iar exegetul o interpretează, în voia lui…

Polifonia plastică e captată pe toate palierele: caracterele arabe prin care schacherul Drinner, „unul din Ocna Şugatagˮ, pune sub semnul întebării atât identitatea scriptorului („tot ce scrie în această carte nu este scris de Marian Ileaˮ), cât şi autenticitatea lui, calitatea de cronicar veridic („toate întâmplările relatate sunt pură fantezieˮ), scrisori redactate în latină de către căpitan către iubita lui Ester etc. Dualitatea, structura amfibiană  a cărţii aduce un instrumentar complex, de la simbologie, la documente bilingve de epocă, româno-franceze, aflate în custodia unei „Bibliothèque du Roi, Année 1687, To  2 Mars page 169ˮ, promisiuni strategice, de comis Ioniţă, a înfăţişării altor scripte, „pe care le vom prezenta la momentul potrivitˮ, pentru a potenţa suspansul, registrul de stare civilă al bunicii Zoia din veacul al XIX-lea, certificatul de naştere şi cel de îngropăciune al predecesorilor. „Orizontul paişpeˮ, loc de pierzanie pentru tâtânele antieroului, spre exemplu, e delimitat de o stracojie linie, frontieră, în planul opus situându-se un verde, pe jumătate plin pahar de Kevert; „8 ani de viaţăˮ petrecuţi în pribegie, în afara arealului baiasprian, sunt condensaţi printr-un bacovian patrat violet. Cronicar şi avoueur al urbei mitteleuropene, Mircea Bochiş face un criss-cross dinspre trecut spre actualitate, cu sinuoase regresiuni temporale, punctând schimbarea de paradigmă perceptivă. Lapidar, concentrând epoci istorice, cu umor, explică numele urbei: „Baia Sprie are trei nume: 1. Baia Sprie; 2. Medio Monte; Mitteldstadt (de când avem preşedinte neamţ)ˮ.

Proaspătul condeier foloseşte eficient mărcile aproximării şi potenţialităţii, intervine în naraţiune, întorcându-se ca un bumerang polemic asupra textului-mamă şi trăgându-l postmodern de urechi pe auctore, pe motiv că n-a deconspirat nimic „despre lădiţa din lemn de salcâm plină de documente vechiˮ şi nici despre „un obiect neidentificatˮ, nimic altceva decât o clasică bărbânţă. „Lacul peştelui de aurˮ lângă care e descoperit lunaticul copil fugit de-acasă în speranţa capturării vietăţii acvatice  pare a reduplica grafic, deşi e amplasat în zona barajului Vidraru topografia celebrului Lac Albastru. Convenţia misterului intruvabil, a ştergerii urmelor-semnelor este marcată la pagina 23 prin contrastul şi complementaritatea dintre cele două nonculori, ambele apte să radieze la fel de bine emitentul. Lipidele, „mâncarea grasăˮ consumată de paupera familie sunt redate plastic prin pete/baloane galbene de seu. Naratorul plastic face trimitere la personaje şi texte anterioare, descoperibile în Societatea de Socializare din Medio Monte, într-un liant apropriant care transformă textul lui Bochiş într-un puzzle-cockteil atotcuprinzîtor. Ulterior, grafica lui mizeză pe dualitatea victimă-torţionar, inversând bahtinian rolurile, prin corida ideatică şi socială dintre două mentalităţi, cea proamericană, respectiv cea prosovietică: „Adică bieţii securişti nu aveau şi ei familie? Le ardea lor să umble prin păduri, prin frig şi ceaţă după diverşi care-i aşteptau pe americani?ˮ Aparent naiv, naratorul pune în ecuaţie câteva dubii legitime, cum ar fi futila aşteptare postbelică  a americanilor, dar şi pericolul revenirii regimului dictatorial de tip bolşevic. Artistul mimează stadiul de şantier textual şi plastic al cărţii, prin efaţarea sporadică a scriptelor/ desenelor. Documentele prezentate de M. Bochiş penelează o altă realitate, o altă posibilitate de interpretare anexată textului lui Marian Ilea: mostră de borcut, sisteme de apărare a cetăţilor medievale, ţintirime ce par a trimite mai degrabă spre Vlad III, Ţepeş ş.a.m.d. Sărăcia lucie a protagonistului, redată de prozator prin expresia „nu avea bani nici de pâineˮ, este calchiată Mircea Bochiş  printr-un addagio burlesc: „a avut bani doar să-şi cumpere maşină.ˮ Cartea este încheiată de artistul plastic printr-un CV laconic, un laudatioautopersiflant, seren: „1. Mă chemă Mircea Bochiş. 2. Locuiesc în Baia Sprie. Pictez ca nimeni altulˮ, însoţit de o imagine ce aminteşte de „Cavalerul tristei figuriˮ şi de-ale lui cruciade ingenue. Paginile albe, deliberat lăsate libere, par a fi o opera aperta, invitat la continuarea fabulei părând a fi lectorul.

Bine regizată de doi păpuşari complementari, Marian Ilea-Mircea Bochiş, cartea-obiect, melanj bine dozat de absurd şi umor pantagruelic, pare a-şi anunţa o carieră briantă. On verra…

DANIELA SITAR-TĂUT

Editura ETHNOLOGIGA, Baia Mare, mai 2019, nr. pagini: 68

Textul este preluat de pe site-ul https://citestema.ro/ (sursa articolului: https://citestema.ro/ceci-nest-pas-un-livre/?fbclid=IwAR1CtILXMonKAqNJZAraD4inguAdJwxBjvBXcXg8d8VkuECYGZwxyZbuLzE)

Pin It on Pinterest

Share This