Sunt câteva zile de când au revenit elevii în bănci (și toți sperăm să rămână acolo cât mai mult timp). A început școala cu multe emoții, cu pregătiri, rechizite proaspăt cumpărate, buchete de flori peste tot, haine noi, uneori chiar și cu clădiri noi, de-abia renovate (după buget). Într-un astfel de moment, ne-am întrebat cum mergeau copiii la școală la țară, în Maramureșul de acum mulți ani. În ce condiții țineau orele, cu ce se îmbrăcau, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? Așa că am făcut ce facem de obicei, am povestit cu prieteni de-ai noștri de prin sate și i-am îndemnat să depene amintiri de când erau școlari. De acum 50, 60 și chiar 70 de ani. Și-am încălecat pe un fus, să citiți ce ei ne-au spus:

Anii 50

Maria Șerba din Călinești

„Prin anul 1951 am început eu să merg la școală, acuma-s 70 de ani. Școala din sat era pe-atunci într-o casă veche de lemn, cu două săli de clasă, pentru clasele I-IV. Iarna, se încălzea cu o sobă de tuci, în care nu tare ținea focu’, da nici noi nu tare simțeam frigu’. Clasele V-VII se făceau, pe vremea aia, la Budești, cel mai aproape. Da’ puțini mergeau acolo, vreo 5-6 copii din tot Călineștiul. Mai târziu, s-au amenajat și la noi în sat spații pentru clasele a V-a, a VI-a și a VII-a, într-un conac boieresc, Casa Iurcoii i se zice. Cât am fost eu la școală, bibliotecă n-am avut, însă aveam un unchi care mergea la oraș și-mi aducea câte o carte și din acelea citeam.

 

Nu plecam de acasă fără să ne punem în trăistuță o bucată de pâine unsă cu lictar

Pentru noi, era o bucurie să mergem la școală, ne strângeam laolaltă și cu copiii din alte părți ale satului. Și de cum începea școala, așa, toamna, ne înțelegeam cum om mere la colindat de Crăciun. Purtam trăistuțe, făcute din lână sau din cânepă. În alea puneam cărțile, pe care le cumpăram de la cooperativă: manuale, caiete, radiere și creioane. Niciodată nu plecam de acasă fără să ne punem în trăistuță o bucată de pâine unsă cu lictar sau cu untură și un măr. Ne jucam, noi fetele, cu mingea, de-a brozbuțele, de-a caii prin poartă, om sărac-om sărac, nu era pauză să nu fie gălăgie și jocuri în curtea școlii.
Am avut dascăli care și-au pus amprenta pe viața mea: și pe cea viitoare, de profesoară, dar și pe viața mea de om. Gheorghe Ivanciuc, învățătorul meu din clasa a IV-a, vorbea cu noi de parcă am fi fost copiii dumnealui. Avea o voce blândă și ne-o dat tare multe lecții de viață. Învățătoru’ Andreica ne-o arătat cum să plantăm și să altoim pomi. Apoi, mi-l amintesc pe profesorul de biologie, Rădulea Petru, care ne învăța părțile plantelor, ducându-ne să cultivăm legume. Sau geometria, noi n-am făcut-o în clasă, ci afară. Mi-aduc aminte că profesoru de matematică mi-o dat o riglă de un metru și mi-o zis să măsor bradu’ din curtea școlii, făceam lecții practice.

Se aflau greu dascăli pe vremea aia. Aceia care aveau 7 clase erau considerați cu școală multă, cei mai pregătiți erau atunci dascălii cu școală pedagogică, nu aveam profesori cu facultăți.
Când am început eu clasa I, eram vreo 20 de copii, numai dintr-a II-a s-o introdus obligativitatea învățământului primar. Și atunci o venit mai mulți. Până într-a șaptea, am rămas însă doar 13. Renunțau la carte. După ce erau mai mari, pe mulți băieți îi trimiteau părinții la oi și nu se mai puteau ține de școală. Apoi fetele, când creșteau, trebuiau să rămână să aibă grijă de frații mai mici. Exista atunci o mentalitate la sate: „ș-așa nu ti-i face doamnă”, dar o fost și părinți pe care îi interesa școala”. (de la Maria Șerba, 76 ani)

 

Așa au fost și părinții doamnei Maria Șerba, i-a interesat ca fata lor să facă școală. Și pe ea a interesat-o, că altfel n-ar fi mers mai departe, la liceu, ba chiar și la facultate, pe timpuri în care acest lucru era încă o raritate. Și nici n-ar fi rămas 30 de ani la catedră, ca dascăl, să învețe carte generații și generații de copii. N-ar fi scris articole și cărți și poate, asta nu știm, nu ne-ar fi zis povești de ți-e mai mare dragu’ să le asculți.

 

 

 

Anii 60

Vasile Oanea, din Breb, ne spune așa:

 

„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.

Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.

Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.

 

Vasile n-o mers mai departe cu școala, deși și-ar fi dorit mult asta. O ascultat de sfatu’ părinților și o rămas în sat să muncească pământul. Și totuși, trăiește de ani înconjurat de cărți, citește, scrie, recită și publică versuri, are un mare respect pentru oamenii de cultură.

 

Cu lăcriță, trăistucă și… trening

 

Ileana Șandor, de loc din Călinești, dăscăliță (acum pensionată) tare apreciată în sat, a făcut ciclul primar din 64 până în 68. „Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.

De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.

Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam “tovarășa” pe-atunci, da era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu de făcut. Da oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”

 

 

Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!”

 

Anii 70

Astea sunt amintirile din vremea școlii ale Elenei Opriș din Breb:

„În 74 am mers în clasa I și în 81 am terminat clasa a VIII-a. M-am înscris și la Ocna într-a noua, da numa un semestru m-am dus și în 83 m-am măritat, când am avut 16 ani. Așa că multă școală n-am făcut. Noi ghiozdane n-am avut, numa trăistuță. Și când o umblat fata noastră la școală, tot cu trăistuță s-o dus și ea în primele clase. Abia după o vreme am avut rând să cumpărăm câte-un ghiozdan.

Caiete luam de la cooperativă. Mai cumpărau părinții și de la oraș, că mama se duce la ptiaț cu smântână, cu lapte, câte o dată pe săptămână. Noi n-am prea dat importanță școlii. Aveam și sfat de la părinți: să stăm acasă, să ne videm de treabă, să lucrăm pământu, nu era o bucurie pentru părinții care aveau copii ce învățau bine, că erau tare greu de susținut p-atunci prin școli. Și ai mei părinți, mai ales tata, o zis că cel mai bine îi să sii țăran, că n-ai niciun șef și-ți lucri lucru tău, așa că n-am prea pus preț pe școală. Am învățat și io de mijloc, corijentă n-am rămas, premiantă n-am fost, da o fost frumos, cu mulți coconi la școală. Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!” sau „Duce-vi-ți și aduceți apă din vale pentru vaci” sau frunze și pepini pentru porci sau câte trebuiau pe lângă casă de făcut, că era plin grajdu de animale, de-abia te așteptau părinții să vii de la școală să te trimeată pe oareunde.

Da poate că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu doamnă, m-am învățat așa, cu munca, să am ce-mi trebe pe lângă casă… Io tare mă bucur când mă duc prin grădină și adun o poală de păstăi sau culeg o găleată de castraveți sau când adun cepele și văd că am 3-4 coșuri de cepe, când am de tăt felu… Nu-i rea nici școala, nici domnia, da nu tăt omu îi făcut pentru așa ceva…”

 

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Cercetare și text:
Rada Pavel
Fotografiile color:
 Duccio Pugliese

Fotografia alb-negru: autor necunoscut din satul Breb (imagine preluată via Vasile Oanea)

 

Pin It on Pinterest

Share This