Mircea Crișan – Cristale de nuc și cerneluri amare

Evaluat la 1.00 din 5 pe baza unei evaluări a clientului
(1 recenzie client)

1 recenzie pentru Mircea Crișan – Cristale de nuc și cerneluri amare

  1. Evaluat la 1 stele din 5

    Horia Picu

    Autorul scrie toate cuvintele cu litere mici, chiar dacă sunt nume proprii. Are deplină libertate să scrie cum vrea, dar când zice că nu ştie cum a ajuns lângă el (sau lângă povestitor, să zicem) „singura femeie care i-a dat numele lui adam şi evei”, deja apare o problemă de logică: care a fost femeia înaintea Evei şi a lui Adam? Trebuie să fi fost una, din moment ce le-a dat nume…primilor oameni!

    Trec mai departe prin prima poezie a volumului şi descopăr ceva frumos: „de câteva ori am încercat să fug / dar mi-a spus că a trimis-o cineva / s-o iubesc, la fel cum îi întinzi / unui fumător scrumiera când îl vezi că-şi aprinde ţigara”

    Autorul e trist. Iubita a plecat „unde / nu plouă ca la noi cu frunze vechi de nuc”. Face, la sfârşitul poeziei, o superbă atingere a continuităţii, pomenind de „poezii / pe care ei / bătrânii mei / mi le-au citit mărunt în biserică / să mă facă să uit că la noi acasă / plouă cu frunze vechi de nuc.”

    Pentru Mircea Crişan „viaţa unei femei / are în ea ceva mineral” , adică e un cuarţ ametizat. Ne spune şi câteva proprietăţi ale cuarţului: transparenţa, e lăptos şi fumuriu. Neclară devine proprietatea cea din urmă, pentru că ni se precizează că-i fumuriu „cât îi întorci singurătatea”. Adică mineralul ăsta din viaţa unei femei e fumuriu doar în timpul acţiunii de întoarcere a singurătăţii, sau rămâne fumuriu atât timp cât singurătatea stă întoarsă cu susul în jos?…

    Autorul ne anunţă c-a „atins forma brută a poeziei”. Sfârşeşte poemul admirabil spunându-i ei: „dezbrac silabele de tine / pentru că eşti / aşa cum te-am lăsat / desculţă în apendicele timpului.”

    Pentru Mircea Crişan ea, unica ea, „e mai mult decât o femeie / dar o să-i spun asta înainte să moară / când va afla că a fost / tot ce eu am negat o viaţă”. Ăsta zic şi eu optimism! E stabilit deja: întâi pleacă ea (definitiv), că aşa-i politicos…

    La pagina următoare chiar apare un pericol iminent, pentru că el îi spune ei: „degetele mi le-am făcut salcie şi sabie în / pântecul tău”. Şi puii de rechin se devorează unii pe alţii încă în pântecul mamei lor.

    Autorul vrea să spună – interpretez eu – că şi-a găsit un rost în viaţă: „mi-am găsit în pământ urmele picioarelor / care până atunci îmi erau transparente.” Totuşi, e cumva neclar dacă urmele erau transparente până la un moment fericit, sau picioarele erau transparente până la acelaşi fericit moment.

    Mircea Crişan poartă povara unui nume. Pe vremurile când se făceau glume subtile, inteligente la spectacole, era un comic pe care-l chema tot aşa. Acum, unele poezii ale actualului Mircea Crişan ne dau fiori. Autorul nu găseşte altă cale de a-i demonstra dragostea iubitei decât următoarea: „să-i arăt cât o iubesc / am trecut prin ea. / i-am împreunat mâinile / şi-am început s-o târăsc după mine / pentru că demult am uitat cum se înjunghie.”

    Femeia în poeziile lui Mircea Crişan poate fi corozivă, sau găunoasă, ca în versurile: „…m-am trezit lângă ea / şi era plină de galerii / în care m-am semnat peste noapte.” La adăpostul întunericului se pot face multe fărădelegi, de exemplu, scrijelirea pereţilor galeriilor.

    Am din când în când câte o bucurie lingvistică pe care mi-a provocat-o acelaşi imprevizibil (şi cu atât mai interesant!) poet. El scrie: „de sprâncene nu-mi mai curge timpul în ochi / am încremenit când / aerul s-a făcut covrig în jurul nostru”. În aceeaşi categorie a surprizelor plăcute intră şi versurile: „fiecare trăire are un schelet exterior / care / uneori ripostează / pentru simplul fapt / că suntem împreună”.

    În altă poezie, dau din nou peste o dilemă. Nu ştiu cum să aleg între femeia cu care te poţi îmbrăca la vreme răcoroasă, sau femeia care ajută la mumificare. Mai clar: „mi-am cheltuit sângele să o spăl de timp / să mă pot îmbrăca în ea, / să o iau ca pe un pulover / să mi se lipească de corp / ca o mască mortuară ”.

    Imaginaţia autorului e câteodată pur şi simplu neostoită. Un exemplu: „sprijinită / în respiraţia mea / te-ai închis / ca un ac de siguranţă”.

    Următoarele versuri îmi amintesc de cele populare (doine) şi de tehnologia de fabricaţie a armelor de foc. „de unde nu te-am atins / sângele tău curge sărat / de unde te-am atins / sângele-ţi curge răsucit”. Probabil că în cazul al doilea (al atingerii) sângele curge prin vene cu ghinturi, aşa cum sunt ţevile armelor de foc.

    Interesant poetul acesta, care face dovada posibilităţilor infinite de exprimare pe care le posedă. E ca şi cum ar reintra pe o promiţătoare traiectorie poetică după ce, din când în când, pierde orientarea. Apreciez deosebit de mult versurile: „şi El a făcut poeţii noaptea / când / simţurile devin clopote / pentru cei ce ştiu / să nu doarmă”.

    Îngustă trebuie să fie poteca pe care se încumetă să se târască autorul, pentru că îi spune iubitei şi ce să facem, auzim (adică citim) şi noi… „exact la mijlocul distanţei / dintre vârfurile sânilor tăi / vreau să mă târăsc/…”

    Autorul zice: „şi am paralizat când am văzut / că-n juru-mi se fac cercuri de poezie”. Sper c-a fost ceva temporar şi după ce şi-a revenit aflând incredibila veste, s-a apucat să mai scrie, pentru că poate s-o facă bine uneori. Din acest „uneori” face parte – după cum văd eu lucrurile – şi fragmentul următor: „au degetele ude de poezie când se trezesc / şi se miră că n-au murit de atâta poezie”.

    Mircea Crişan are o poezie („albastru VI”) pe care aş plasa-o în categoria <>. Cum să nu fie aşa, din moment ce autorul scrie: „îmi fac cruce cu sânii tăi / să îmi fac cruce cu sânii tăi / voi fi sânii tăi când îmi fac cruce / amin”

    Tocmai când eram sigur că după femeia corozivă sau găunoasă, femeia cu care te poţi îmbrăca la vreme răcoroasă, femeia folosită în procesul de mumificare nu mai am de-a face cu alt tip de femeie, găsesc şi femeia – peşte. Găsesc pe wikipedia definiţia peştelui şi mă grăbesc s-o lipesc aici pentru a înlătura orice posibilă interpretare. „Peşte = animal vertebrat, craniat, ce trăieşte în mediu acvatic”. Tocmai asta ne spune şi Mircea Crişan. Există şi femeia care trăieşte în mediu acvatic, adică are branhii! „adormind împreună / unul spre altul / respir prin branhiile sânilor ei / alăptaţi de cerneală”

    În aceeaşi poezie – adică „albastru VI” (iată că şi poeţii pot intra în perioada albastră, nu numai pictorii) dau nas în nas cu etimologia cuvântului „cretă”: „de câteva nopţi / pe întunericul cel mai cretin (vine de la cretă)”

    Inspirat(?) de cele ce sunt scrise mai înainte, încerc şi eu o etimologie(?). Cuvântul „pahar” vine de la „har” care primeşte prefixul „pa”. Pa, adică la revedere. Pahar poate fi înţeles folosind „logica” versurilor citate mai devreme ca „la revedere, har”. Cred că se potriveşte contextului…

    Femeia la Mircea Crişan are şi alte ipostaze absolut inimaginabile. „m-am blocat în tine / catacomba mea fără jugulară”. Tot ea are uşi la coapse iar el bate la uşă cu glasul: „am răguşit de când bat la uşile coapselor tale”.

    Poezia din care am scos fragmentele de mai sus se încheie frumos şi subtil. „te aştept / să atingem împreună / ecoul scrisului / să respirăm / limita / apropierii noastre”

    Nu ştiu dacă următoarea strofă e, sau nu, o mărturisire: „un cuvânt şi cinci minute pauză / greu horcăie silaba / spre tine / înjunghiată de o amprentă”

    Aici îmi permit eu o sugestie: spre tine, cititorule prea răbdător… Autorul mai schimbă din când în când ordinea cuvintelor, dorind să ne facă să percepem noua sintaxă ca o altă poezie. La pagina 64 scrie: „de astăzi / vreau să pot să te simt goală / ca o faşă peste goliciunea mea” (poezia „1. încercuit”). La pagina 66 – măcar de-ar fi fost plasată ceva mai încolo… – în poezia „10. încercuit” Mircea Crişan mai are o singură aşteptare: „nu aştept nimic / decât să te simt goală / cu o faşă peste goliciunea mea”

    Autorul inventează cuvinte şi e atât de mândru de ele, încât le repetă. El „zgrafitează” la pagina 72 („zgrafitez intimităţi consonantice”) şi reia acţiunea la pag. 82 („zgrafitez hârtia / să te nasc mai frumoasă”).

    E clar că dragostea face supraoameni. Citez din carte: „să muşcăm pietrele / să ne spună / cât de aproape suntem / unul de altul”. Eu zic, dacă tot au puteri supranaturale, să muşte pietrele până când le doare şi vor recunoaşte că el şi ea sunt apropiaţi.

    Descopăr alt tip de femeie: autotren frigorific. E singura posibilitate pentru că poetul zice „păşesc prin tine să-mi fie frig”

    Mai departe, Mircea Crişan spune: „adorm prin tine să ruginesc” – iată ceva greu de conceput. Important e că descoperim şi bărbatul coroziv.

    Pe la sfârşitul volumului ne lămurim când pot rugini iubitele: „şi totuşi / poate numai toamna / iubitele / pot rugini de poezie”. Normal. Toamna plouă mai mult!

    Mircea Crişan scrie undeva, pe la sfârşit: „mă pun în genunchi / îţi lăcrimez picioarele / şi îti mulţumesc / Doamne / că ne-ai dat în loc de aripi / poezia”

    …şi ne-am ales cu poeţi şi poeţi(?)…

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pin It on Pinterest

Share This